Pentru ca tot am primit invitatie la poezie din partea managerului nostru, ma simt datoare sa postez si eu o preafrumoasa poezie ‘atipica” care sa “reflecteze” starea mea de spirit de femeie singura, trista si nefericita in aceste momente tragice din viata mea. Carmen stai linistita inca nu am un atac de panica, pentru ca nenorocitii de la electrica nu au emis inca preavizul pentru ca sa-mi opreasca carevasazica curentul electric. Ca vorba aia ce nevoie am de lumina daca nu am semnal de la dolce, internet pe calculator si telefonul e suspendat pentru neplata? In curand voi aprinde niste lumanari parfumate asa cum m-a sfatuit o persoana apropiata sufletului meu, ca macar sa stau intr o atmosfera romantica, chiar daca singura.
Dar m-am pierdut in amanunte si uitai de poezie bre; asadar ia uitati-va si cititi va rog, dar cu intonatie:
Pneumonie atipica
N-am inteles decat tarziu de ce tu,cu o violenta iesita din comun,
Deschideai usile capitonate ale sufletului meu.
Aveai urgenta nevoie de aer,vroiai sa te simti sigur,
liber, departe de orice spatiu inchis existent intre noi doi.
Ermetismul meu te scotea din minti, te panica, te sufoca, si intrai intr-un sevraj inspaimantator.
Abia atunci mi-am dat seama ca suferi de claustrofobie cronica.
Si te-am lasat, (ah, ce greseala fatala)
Sa dai cu mine de toti peretii
Sa-mi spargi ferestrele interioare ca tu sa ai aer, spatiu si libertate de miscare.
Din cauza ta m-am ales cu o pneumonie atipica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
comentati aici